Lisandru

Copil sarac,Lisandru, cel mai tanar membru al familiei,era vesel si zglobiu ca raza de soare ce rataceste neobosita ziua intreaga trecand de la o floare la alta colorandu-si stralucirea.Daca cei doi frati ai sai, Petre si Ion mostenisera pe tatal lor in infatisare si fire, Lisandru se alesese cu blandetea mamei, cu rabdarea ei, cu credinta ei in cele importante si puterea de a izgoni tristetea din calea oricui care apuca sa –l intalneasca macar cateva clipe . Inghesuiti in casuta , ce parea ca vrea sa o ia la vale tocmai din varful dealului, cei cinci locuitori ai ei, duceau o viata simpla si modesta, de cele mai multe ori in saracie, dar se pastrau senini si se indrageau indeajuns incat sa nu se intristeze unul pe celalat .Mica si ponosita , pe dinafara, cu acoperisul de paie carpit de prea multe ori ca sa para facut tot deodata, casuta familiei adapostea si saracia dar si veselia si bunatatea caracteristica oamenilor care, in afara de dragostea ce si-o poarta unul altuia nu mai ramasesera cu nimic dar invatasera ca doar asta e important si celelalte trecatoare. Fiecare zi era o aventura.De la trezitul din buna dimineata, cand cei trei baieti si tatal lor coborau , somnorosi, dar increzatori in priceperea mamei si mai ales in dragostea ei cu care, din nimic, daruia pe langa o vorba buna fiecaruia si cateva merinde de drum si pana seara tarziu cand se intorceau care de pe unde isi cautasera de lucru, fiecare pastra pe fata un zambet curat si credinta ca acea zi va fi cea care le va readuce in viata norocul, sau daca nu norocul macar bucuria unor merinde mai acatarii cat sa incropeasca o cina pe care sa o binecuvanteze cu dragostea lor de viata.Nu fusesera intotdeauna saraci ca si acum.

Lisandru, cel mai mic, isi aducea aminte inca de copilaria cu dulciuri si turte colorate, cu mama care parca era mai inalta, cu Petre fratele cel mijlociu care nu lasa sa treaca o zi fara sa cante din fluier, cu Ion ce il tinea pe genunchi si batea cu degetele lui puternice, darabana in banca din curte, si cu zambetul tatalui care-i impresiona pe toti cu puterea si vointa lui de a merge inainte cu curaj si credinta.
Nici acum Petre nu renuntase la cantatul lui dar parca erau mai scurte cantecele, iar el se oprea din cantat mai repede si mai des. Isi indrepta privirea dincolo de dealul satului, dincolo de locul unde soarele intra in pamant, undeva in zarea intunecata.Ochii lui se incarcau atunci cu un fel de indarjire, gura i se stramba putin spre stanga,obrajii capatau rosul intunecat al apusului si ofta slab.Poposea in tacere o vreme dar apoi oftatului ii urma o incruntare a fruntii care dintr-odata ii limpezea ochii si-i indrepta gura.Isi scutura atunci puternic capul , ca si cum ar fi alungat gandurile negre ce-l napadisera. Cauta apoi,cu coada ochiului, chipul mamei ca si cum i-ar fi fost dor sa zambeasca.Acolo, pe chipul ei, gasea puterea de a intelege toata brambureala si ghinionul prin care trecusera, si poate de aia, de cate ori punea intunecimea stapanire pe el, o auzea, ca prin vis, spunandu-i :
-« lasa puiule, cand n-om mai avea sanatate , atunci sa plangem dupa lucruri ca pana atunci, lucrurile le putem face iar si pierde iar si poate tot le-om face si le-om pierde da’ ne-a ramane sanatatea . Lucrurile-s lucruri, n-au nevoie de noi dar omul fara sanatate nu-i om».
Ion trecuse mai usor prin schimbarea vietii lor.El era mai fara de dorinta si pretuire fata de avere dar il dureau si acum vorbele oamenilor, vorbe spuse pe din spate, vorbe in vant, aruncate din rautatea aia meschina a celor carora nu le pasa daca le mureau caprele daca si vecinii pateau la fel.Cateodata ii venea negru in fata ochilor si se pornea cu avant si furie sa inchida gurile pacatosilor cu puterea pumnului, dar de fiecare data se oprea in prag si o privire inapoi ii era de ajuns sa se razgandeasca din gandul rusinos si sa se intoarca in tihna si saracia casei care ii adapostea si ii proteja pe toti.
La lucru porneau cu noaptea in cap, plecau in alte sate unde lumea nu le cunostea povestea dar le aprecia munca , harnicia, priceperea si cinstea.Nu le placea sa se planga si nici sa fie compatimiti.In sat la ei nu aveau ce sa caute de lucru si nici oamenilor nu le era la indemana sa-i cheme ca sa-i plateasca.Pana mai ieri, majoritatea mergeau la ei la cautat ceva de lucru sau daca era cazul , la cersit ceva merinde, sau lemne de foc, sau ajutor in padure.Pe nimeni nu refuzasera acesti oameni vreodata si tocmai de aia le era greu sa ceara de lucru vecinilor, iar de pomana nici nu putea fi vorba.
Marin, tatal, se oprea la distanta de doua sate.Varsta si necazurile ii scazusera din putere si obosea repede la mers indelungat.Se oprea la marginea satului si isi petrecea cu vederea copiii pana ii pierdea in zare si abia apoi intra in sat sa bata pe la usi.Cateodata avea noroc si gasea de lucru zile la rand in acelasi loc, cateodata insa strabatea aproape tot satul pana cand careva avea trebuinta de munca si de ajutorul lui.Nici nu mai putea munci ca in tinerete.Nici plata nu era cine stie ce.Oamenii erau saraci si nevoile mai putine, cu cat satul era mai departe de oras.Cel mai rau era cand batea praful ulitelor din sat de doua trei ori si tot nu gasea de lucru.Atunci iesea la marginea satului si se aseza langa drum, aproape de o padurice, care ii tinea umbra si-l mai racorea din oboseala si se uita in zare asteptandu-si copiii sa se intoarca.Cu cat veneau mai tarziu cu atat se insenina la fata, desi era ostenit si de caldura si de asteptare, dar daca intarziau era semn pentru el ca macar ei gasisera de lucru.
De catava vreme incoace luasera cu ei si pe Lisandru.Batuse si el 15 ani si se facuse destul de puternic cat sa poata fi de ajutor. Veselia lui incuraja si pe ceilalti. Nerabdator si poznas ca orice tanar o lua cu pas mare inaintea celorlalti si tot intorcea capul sa vada de ce nu-l urmeaza , strigand la ei .Petre privea spre el cu mainile facute streasina la ochi si apoi bombanea cu drag :
- « Tineretea-i tinerete , habaucu asta pana oboseste nu se lasa .Oare crede ca-i mai acatarii decat noi ?Da’ poti sa-i spui ceva ? Se uita la tine ca pocnit in frunte si se mira de parca el stie ce stie si noi vorbim aiurea. »
- Lasa ba Petre ca asa faceai si tu da’ nu-ti place sa tii minte, ii raspundea zambind Ion.Cat ne alergai si tu pe ulite, de ridicai colbul pana la cer si nu te mai vedeam un pret de vreme.Apoi te culcai pe pamant de obosit ce erai si mai faceai si ochi suparati ca n-am tinut pasul cu tine si te-am tinut din drum.Drept e ca atunci nu prea aveam de ce ne grabi.Stiam si unde mergem si cand venim.Bun lucru siguranta asta.
- Bun da, ca mare siguranta a fost.Azi e, maine nu e. Multam de asa siguranta,zise Petre cu naduf.
- Lasati mai baieti nu va mai si certati de parca din cearta ganditi ca scoateti ceva bun.Ia mai bine, mai Petre fugareste-l pe asta micu’ pana la satul vecin si apoi trageti undeva la umbra sa va odihniti pana va ajungem noi, sa nu se descurajeze nici baiatul si sa-ti mai uiti si tu din suparare, ca altfel nu-ti avea chef de munca si i-ti fi incruntati de s-or speria oamenii de voi.
- Il mai las o vreme sa mai oboseasca singur si apoi il gonesc eu ,daca aia vrea, sa faca pe desteptu ‘ ,ca Doamne multa bucurie imi face ranjetul lui de stiutor de toate de parca are aripi pentru un card intreg.
Un zambet larg si o lacrima la coltul ochilor aparusera din senin pe fata lui Marin ascultandu-si si privindu-si baietii.Parca se simtea si el de-o varsta cu ei, cat sa-l incerce niscavai vise desi, chiar daca nu spusese cu voce tare,demult isi pierduse nadejdea ca mai au cum sa iasa din ghinionul care aproape ii inghitise.De mai multe ori ii venise sa se aseze pe prispa, sa inchida ochii si acolo sa ramaie pentru totdeauna, sa se scufunde in tristetea aia neagra si sa –si dea drumul la suflet sa-i zboare la Dumnezeu, sau sa se piarda intr-o zi intr-o padure sa nu-l mai gaseasca nimeni,dar nu indraznise s-o supere pe Ana si nici baietilor nu-l lasa inima sa le faca asa grozavie de necaz.Baietii ca baietii, erau de acum mari si in putere.Poate ca daca nu ar avea la cine sa se intoarca ar capata curaj sa plece in lumea larga sa-si caute norocul lor, dar cat el era povara n-aveau cum.Ana insa tinea la viata si viata fara ei n-ar mai fi avut rost.Il ingrijora si Petre.Pusese ochii pe o fata si cu nimic nu-l puteai intoarce din ganduri.
Marin intelegea de ce.Asa fusese si el cand o cunoscuse pe Ana si tinea minte si acum, cum, nici daca i-ar fi taiat cineva capul, n-ar fi lasat sa i-o ia altul.Doamne si cand s-au luat, cata bucurie si cum ii mai sclipeau ochii uitandu-se la Ana.Ce mai mandrete de fata era !Ce mai aripi simtea ca are !.Ce mai fluturi ii zburau prin stomac, de abia inghitea o bucata de paine, de drag ce-i era de ea.Ce mai vremuri ! Ce frumusete de viata fara griji numa vise si munca sa le implineasca. Si apoi baietii ! Nu era om mai mandru si mai voios ca el. Cand s-a nascut Ion nu se dadea pe-o lume.Ii salta sufletul de fericire si de mandrie cand se uita la mogaldeata aia cu ochi mirati si manute puternice.Cand il apuca de vreun deget nu gasea putere in el sa miste mana din stransoarea lui.Numai ce a inceput Ion sa spuna vrute si nevrute si sa faca ordine prin oalele Anei ,de nu mai gasea biata timp si rost sa le aseze intr-un loc, ca a aparut Petre.Aproape ca uitase strangerea de mana care-i forta puterile si-i inlacrima ochii de drag, ca alta mogaldeata ii striga de aducere aminte.Ani de zile mergand tantos printre oameni cu baietii de-o parte si de alta nu credea ca poate fi mai fericit.Intr-o zi, « de pe fundul oalei », cum ii placea Anei sa zica, facu ochi si mezinul. Nu mai era obisnuit cu gangurelile dar Lisandru isi intrecuse fratii cu tipetele si felul cum stalcea cuvintele de nu-l intelegeau nici oamenii nici animalele , dar in schimb, insufletea orice viatate cu zambetul lui. Nici nu stia ce era mai mare : regretul dupa toate astea sau bucuria ca le –a trait ?
- Hai tata,ca de acum ma duc sa-l fugaresc pe Lisandru si voi puteti sa mai lasati din graba.Inca soarele nu-i sus si vreme e, cat sa ajungem sa facem ce trebuie.
Glasul lui Petre il trezise din visare.
- Bine mai baiatule, dar grija sa ai, sa nu-l chinuiesti prea tare ca-i prea crud si nestiutor orice –ar zice ochii lui.
- Nu ai grija tata, doar stii cat mi-e de drag hotomanul si oricum nu-mi pun eu mintea cu el, doar ca-l harjonesc putin sa-i mai scot gargaunii din cap.Unde mergem azi avem munca multa si grea si ar fi pacat sa-i irosesc puterile la fuga si sa-l vad pierit la ajutor.
In ultima saptamana Petre avusese noroc.Gasise intr-un sat un om mai instarit care isi daramase o parte din casa ca sa o faca mai mare si avea nevoie de ajutor multe saptamani ca sa-si construiasca casoaia pe care o visa de ani de zile.Daduse norocul peste om si mostenise ceva bani, destul de multi, asa ca, vroia sa arate satului bogatia ce picase peste el si se visa falindu-se la Biserica in fata celorlati cu frumusetea lui de casa.Plata era mult mai buna decat ce gasisera pana acum.Asa ca,se gandisera si se tocmisera cu omul sa merga si Lisandru cu Petre, sa-i fie de ajutor.Mezinul sarise in sus de bucurie la asa veste.De cand vroia el sa fie luat in seama de barbatii casei, sa puna si el umarul, sa mai stearga din supararea si nelinistea mamei si oboseala fratilor si a tatalui !Acasa o mai ajuta pe Ana dar treaba multa nu prea avea si mai mult o incurca, iar ea, il impingea sa se joace prin sat cu copiii de varsta lui ; stia ea ca la joaca si la copilarie nu avea cum sa se mai intoarca, cand ii va veni vremea sa-si insoteasca fratii si tatal. Desi era copilaros si mai plapand decat fratii lui, avea darul sa inveseleasca oamenii si sa-i faca sa rada cu usurinta cu care trecea de la o vorba la alta si nesocotinta cu care nu lua nimic in serios. Parea ca necazul care ii lovise pe ceilalti, pe el nu-l atinsese.Si pe buna dreptate n-avea el habar de necazuri.In urma cu 7 ani, cand ghinionul daduse peste familia lui, Lisandru era abia un mucos ocrotit de toti si ferit de toate., era mai mult jucaria si motivul care le insenina viata.Dragalas, balai si leit Ana, nici nu-i trecea prin cap cuiva sa-l intristeze sau sa-l impovareze cu tristetea lor si mai mult,Lisandru era hotarat sa alunge el incruntarea de pe fetele lor ,decat sa se molipseasca el de supararea care-i apasa.Inventa tot timpul ceva sau vorbea aiurea luand in desert orice umbra de incruntare sau tristete.Daca fugeau de el, fugea dupa ei si ba ii sarea in spate la Ion, ba il ingana pe Petre, ba ranjea spre Marin cu zambetul tineresc al Anei agatat in colturile gurii , zambet pe care doar el il mostenise si asa risipea orice urma de tristete cu voiosia lui. Tineau unii la altii ca la sfinti dar pe Lisandru il iubeau toti ca pe Dumnezeu.
-Stai sa vezi ce-ti fac , numa sa ajung la tine, copil obraznic si nestiutor.Ce te-a apucat graba ? Crezi ca tata ori noi am trait degeaba pana acum ?
-Nu te supara frate.Ma jucam si eu cu voi si mi se parea ca stati pe loc in ciuda mea.
- Da ! ca alta treaba n-avem noi decat sa-ti facem tie-n ciuda ! Asta de unde ai mai scos-o ?Din mintea aia a ta putina, ca toata ziulica stai si ranjesti cu gura deschisa incat de buna seama ti-o fi scapat o bucata buna de minte pe jos in timp ce umblai cu capu-n nori.
Lisandru nu lua in seama cearta lui Petre.Ce stia el Petre despre avantul lui ?De o saptamana de cand vedea bucuria de pe fata mamei cand se intorceau obositi dar veseli acasa ii crescusera si mai tare aripile.Norocul imbogatitului le aducea si lor castig si noroc in casa.Merindele erau mai bune, mama mai imbujorata, tata mai linistit si el...El se simtea de folos iar gandurile i-o luau razna.Se vedea mare si important.Si-l imagina pe tatal lui tinand de urat mamei si bucurandu-se amandoi de batranete.Isi inchipuia cum banii castigati de ei vor fi de ajuns ca sa isi cumpere o bucata de pamant care sa fie doar a lor ca sa nu mai fie nevoiti sa mearga peste sate sa caute de lucru, iar casuta darapanata in visele lui se transforma intr-o casa incapatoare.Nu chiar asa de mare ca si a imbogatitului dar de ajuns sa ii primeasca pe toti.Mai incolo o sa-si cumpere si o vaca, poate si un cal si neaparat cateva pasari acolo ca sa aiba si Ana cu ce sa-si bucure batranetile.Undeva, intr-un loc chiar langa casa, o sa puna flori de toate culorile si in fiecare zi o sa i-o daruiasca mamei pe cea mai frumoasa.Isi facuse deja planuri cum sa se trezeasca inaintea Anei si zambea poznas la gandul ca surpriza lui o sa-i stearga supararea din ochi. Mama zambea tot timpul cand erau fratii si tatal lui prin preajma ,dar el vedea ,in timp ce se chinuia sa faca de mancare din nimic, cum o umbra ii cobora de pe frunte in ochi si o facea sa planga.Stia ca de aceea il trimitea la joaca. Nu le spusese nimic lui Ion si lui Petre si nici tatalui despre lacrimile mamei doar pentru ca stia ca ar fi suparat-o dar el cunostea si purta povara tristetii ei cu durere, pentru ca nu stia cum si daca poate fi de ajutor.Nu indraznise niciodata sa o intrebe despre umbra aceea.Ceva din el ii spunea ca nu va primi raspuns dar o va supara si mai tare. Acum ca in sfarsit lucra si el, toate visele lui i se pareau posibile.
- Hei ce-ai amutit asa ? Pana la urma ai obosit ?Recunosti ca alergatul asta fara rost nu foloseste la nimic ?
Petre, care tacuse ca si el, in timp ce stateau intinsi in iarba invaluiti de umbra pe care o faceau copacii, se ridicase intr-un cot si se uia la el.
- N-am amutit.Ma gandeam si eu la ale mele frate.Ma gandeam ca ai obosit si-ti prinde bine un pui de somn , zise Lisandru in timp ce un zambet poznas ii lumina fata.
- Nu te lasi, ai ? Tot tu ala de catre padure ? Mare glumet esti tu ?
- Si tu ?Tu ce faceai cu ochii inchisi, daca nu dormeai ? Te gandeai iar la Lenuta ?
- Mai taci ! Ce stii tu ? Poate-ti scapa vreo vorba la Ion sau la tata, sa vezi ce patesti ?
- Ce patesc ? O sa zici ca nu-i adevarat ca stai noaptea pana adorm toti ca sa poti merge pas-pas afara sa visezi cu ochii deschisi la luna si sa oftezi ?Stii ca n-o sa zic la nimeni.Ce te burzuluiesti asa la mine ?
- De aia ! Ca nu-i treba ta ce fac eu .
- Stiu ca nu- treaba mea , ma gandeam doar ca-ti pot fi de folos.Sa mai schimbi si tu doua vorbe ca sa-ti mai alini dorul.Oricum, frumoasa fata ti-ai gasit si dupa cum se uita la tine, cred ca si ea sta noptile cu ochii pironiti de luna si ofteaza.
- Ce stii tu taca ?Ia mai taci... desi... nu zici rau.
- Ce ?
- Parca imi trece de dor daca vorbesc de ea.
- Pai zi !
- Ce sa zic ?
- Cum e ?
- Cum sa fie ?
- E frumoasa foc si are ochii aia de ma pierd in ei si...cand o vad tremur, da nu de frica.
- Da’ de ce tremuri ?
- Nu stiu.Asa...Imi trece doar cand o iau de mana la hora duminica.
- Si ea ?
- Si ea ...ce ?
- Si ea tremura ?
- Nu stiu ca n-am avut curaj sa o-ntreb.
- Pai de ce ?
- Ce de ce ?
- De ce n-ai avut curaj ?
- Sa nu-mi spuna ceva ce nu-mi place.
- Ce sa-ti spuna sa nu-ti placa ?
- Ca-s sarac.
- Pai esti !
- Mai taci.Si ce are asta cu tremuratul meu ?
- N-are, si atunci ?
- Atunci ce ?
- De ce n-o intrebi ?
- Asa...poate o intreb duminica...daca vine
- De ce sa nu vina?
- Ca n-o lasa sa vina in toata duminica.
- Cine ?
- Tat-su
- De ce ?
- Nu stiu !
- Ce nu stii ?
- Ce s-o intreb ?
- De ce n-o lasa tat-su la hora duminica. Si daca si ea tremura.
- Ai capiat ?
- Nu...ma gandeam ca vrei sa stii.
- Ce sa stiu ?
- De ce n-o lasa si... daca... tremura si ea, na c-am spus-o.
- Mai Lisandrule astea nu-s treburi de copii cu muci la gura !
- Ce-ai ma Petre, ca nu mai is copil, acum is si eu barbat ca doar muncesc...Si n-am muci la gura si nici nu tremur ca tine...degeaba
- Cum degeaba mai, ca-ti dau una ?
- De ce sa-mi dai Petre ? Ca am vazut eu cum se uita la tine Lenuta.Am vazut eu ca si ea tremura...
- Ai vazut tu...ha, ha, ha
- Am vazut da, cand o invarteai de-ai ametit-o si pe ea si pe tine ...si se uitau aialati la voi si isi faceau semne...
- Ce semne ?
- Ranjeau si se uitau cand la voi, cand unu’ la ce celalat si-si dadeau coate.
- O fi vazut si tat-su si de aia n-o lasa...
- Si atunci ?
- Atunci ce ?
- De ce n-o intrebi ?Pana n-o opreste tat-su de tot...
- De la ce s-o opreasca ?
- De la hora si de la tine, Petre, ca altceva ce sa te doara pe tine ?
- Nu –ndraznesc. Toate cele care le traiesc imi spun ca tat-su are dreptate...is sarac si cum sa iau eu o fata ca ea ?
- Da ce esti sarac din vina ta de prost ce esti ?Si ce daca ea se uita la tine de tremura, ii treaba lui tat-su ?Si tu esti prost de-a binelea ?Ce ?N-ai maini, n-ai picioare, nu poti munci ?
- Ce stii tu Lisandre !Acu sapte ani daca era vorba, nu se-mpotrivea tat-su la mine ... dar acum ?
- Acum ce ?Ca si ghinionul tine doar sapte ani.Prostia tine toata viata.Uite ca acum ai noroc !Cu banii de la imbogatitu’ poate cumpram si noi ceva pamant, ca doar nu suntem ologi sa nu putem face o casa pentru toti cu Lenuta ta cu tot.Si apoi mai pot veni si altele pe langa ea.
- Ce inchipuiri mai ai si tu Lisandre, ca ma pufneste rasul asa dintr-o data !
- Da’ de ce te pufneste rasul ?Mai bine te-ar pufni curajul !
- Hai lasa ca uite vine Ion si nu vreau sa ne auda vorbind.
- Bine Petre.Is mut , da’ tu mai gandeste-te la ce-am vorbit.Ca sa stai asa sa oftezi o viata si sa-ti plangi de mila nu-i a buna !
- Mai taci !
- Iaca tac ! Da’ numa ca vine Ion.
- Hai sa mergem !
- Hai.
Lisandru stia ca Petre are ceva.De catava vreme vroia sa-l intrebe ce-i cu el.Acum se uita pe furis la el si se intreba daca obraznicia lui folosise la ceva.In ochii lui sclipea o luminita pe care n-o mai vazuse demult si i se parea ca se mai indeptase de spate.O lua inaintea lui si-i facu cu mana lui Ion care venea agale.De acum soarele era sus pe cer.Nu mai aveau mult pana sa ajunga la imbogatit.Aluia ii trebuia casa mare, dar de lenes ce era, se trezea la amiaz.Mai aveau doi pasi pana la rascrucea de unde Ion o lua intr-o parte si ei inspre satul imbogatitului.Tatal lor ramasese un sat mai in spate.La sfarsitul zilei, ei trei se intalneau la rascruce si apoi il luau din drum si pe Marin care ii astepta la marginea satului unde gasise el de lucru.Asa se obisnuisera , sa plece impreuna de acasa si sa se intoarca impreuna.Asa, fata Anei se lumina la vederea lor si ii primea acasa zambind cu drag si se intrista numai o data.
Petre era ingandurat.Vorbele lui Lisandru atinsesera in el ceva.
« Piciu asta nu zice rau.Eu parca-s orb si mut si frunza in bataia vantului.Cand oare am ajuns asa de nu mai deslusesc albul de negru ?Candva, parca nu eram asa.Candva nu gaseam piedici si nici teama in nimic.Aveam mintea limpede si bratele puternice.Atunci nu-mi stateau in cale nici muntii.Acum am ajuns sa ma tem de oameni, ba si de mine , azi maine o sa ma speriu si de umbra mea sau si mai rau. Auzi la praslea, ghinionul tine sapte ani dar prostia toata viata ! »Un zambet ii lumina fata lui Petre.Mezinul avea dreptate, nu era olog si prost...doar daca se lasa prada supararii. « Si vise are Lisandru.Noi toti renuntaseram la ele.Eu sigur asta am facut.Si cu imbogatitu’ are dreptate.Plateste bine si deja intr-o saptamana am pus deoparte.De unde rabdam de foame acum avem provizii,O casa, un pamant al nostru !Si tineretea si puterea.Tanar dar istet !Si curajos !Numai cel curajos viseaza ! Are dreptate taca si eu care l-am repezit !»Petre isi ridica ochii din pamant si privi complice spre Lisandru.Lisandru il privea cu curiozitate si incredere.Cand li se intalnira privirile au stiut amandoi ca taina lor are viata, ca norocul le-a batut la usa,au inteles ca norocul insemna de fapt sa nu se piarda nici pe ei nici visele lor.privirea lor complice se indrepta spre Ion.Acesta ii privea mirat.
- Ce-i ma cu voi ?Ati descoperit vreo comoara ?
- Da, spuse Petre
- Da, se auzi si raspunsul lui Lisandru.
- Si unde e comoara asta ?
- Aici, si acolo zise indreptand mana spre cer Lisandru, si oriunde unde te uiti si vezi..
- Ce comoara ma ?
- Lasa Ioane ca o s-o vezi si tu.Mergi cu bine si spor la munca.Hai piciule ca avem de lucru.zise Petre.
- Ne vedem spre seara Ioane, mai zise Lisandru facandu-i cu mana.
Ion pornise spre sat cu mirarea pe fata intrebandu-se despre ce vorbeau Petre si Lisandru.In timpul zilei, gandindu-se la fetele lor il cuprinse o liniste ciudata.Nu se mai gandi la ei ci muncise cu spor ca sa termine cat mai repede dar cand se facu seara se grabi sa-i intalneasca cu o bucurie de care uitase in ultimii ani.Cand ajunsesera la rascruce Ion era acolo si le facea semn cu mana.
Marin statea la marginea padurii nerabdator.Toata ziua ii mersese bine.Spera sa vina mai repede baietii azi.La vederea lor il cuprise o bucurie de care de un timp uitase.Toti patru aveau mersul saltaret, incarcat cu tinerete, de parca fugeau ca Lisandru dimineata.Nu intrasera bine in sat si la cativa pasi au dat de o silueta grabita.O recunoscusera toti deindata.Desi era noapte deja, ii simteau zambetul.Era prima data de la necazul lor cand Ana nu-i mai astepta cuminte in pragul usii casutei darapanate.Venea in intampinarea lor facandu-le cu mana.Pentru prima data de atatia ani, zambetul ei se misca,stralucea cunoscut, era un zambet saltaret de femeie fericita si implinita, asa cum il stiau toti. Soarele apusese dar luna plina lumina drumul lor spre casa ca si cum ar fi fost ziua.Noaptea nu mai avea intunecimea deznadejdii ci lumina sperantei si a credintei.